Liceul Carmen Sylva la European CanSat 2016

În ultimul an, eu și colegii mei, Alexandru Mîndra, Paul Paraschiv și Răzvan Badea, am fost destul de ocupați: am lucrat la diverse proiecte, în afara școlii, astfel încât să putem participa la competiții naționale și internaționale și să facem auzit numele liceului nostru. Experiențele pe care le-am trăit au avut un impact emoțional uriaș asupra mea, așa că scriu aici ca într-un jurnal. Voi încerca să fiu scurtă, astfel încât să pot împărți cu dumneavoastră o parte din ceea ce am trăit.13055541_755967757872439_6843285506314895980_n

Competiția CanSat ne-a provocat să construim, în al doilea semestru, un satelit care să încapă într-o doză de suc și să fie destul de rezistent și performant încât să poată fi aruncat de la un kilometru înălțime. Am câștigat competiția națională ceea ce ne-a propulsat în Santa Cruz, Portugalia, la etapa europeană.

Am avut o zi și jumătate în avans în Lisabona, timp în care ne-am plimbat. Și ne-au fascinat mai puțin muzeele și columnele și catedralele în stil roman, și mai mult străzile înguste, pietruite și abrupte, casele cu balcoane pe care oamenii își lasă la uscat cearceafurile, viziunea cam prea originală în ceea ce privește esteticul… – am găsit o casă unde un bloc de piatră în formă de piramidă, cu latura de aproximativ 30 de centimetri, era poziționat fix lângă ușă, la nivelul capului, fără nicio utilitate, iar altă casă avea o sticlă verde în perete… adică efectiv în construcția peretelui era băgată o sticlă și, sincer, nu ne-am permis să ne întrebăm care ar fi motivul…

IMG_0793IMG_0931
IMG_0946

IMG_0807

IMG_0937Am murit de cald, ne-a bătut soarele în cap, am mers până ne-au tremurat picioarele, am mâncat la un restaurant numit Chimarrão ananas copt cu scorțișoară, banane pane și vreo 8 feluri de carne de vită. Până să plecăm spre Santa Cruz eram deja absolut copleșiți (adică terminați…) de întâlnirea cu Portugalia. Am ajuns în Santa Cruz deshidratați de arșița Lisabonei și am constatat că avem nevoie de toate puloverele de acasă fiindcă acolo era frig. 13466132_1610385262605355_5870047771783099339_nVântul bătea destul de tare, soarele cred că se ascunsese în Lisabona și a uitat să lumineze restul țării. Am aflat, mai târziu, că așa era clima acolo, lângă ocean – frig, vânt și nori dimineața și seara; caniculă și 99% șanse să faci insolație între orele 14 și 18. În prima zi de concurs toate echipele s-au adunat la aerodromul unde urma să aibă loc întreaga competiție. Am avut fiecare câte o masă de lucru pregătită într-un hangar de avioane mici. O scenă și câteva scaune erau plasate în partea liberă. Acolo s-a ținut deschiderea, prezentată de un omuleț (înalt de aproape 2 metri…) care avea un accent adorabil (am aflat, mai târziu, ca era belgian), plin de viață, tânăr și zâmbăreț. Pe parcursul competiției am ajuns la concluzia ca nu era doar zâmbăreț ci jovial la extrem… ceea ce ajuta la destinderea atmosferei când se întâmpla ca uneori (adică mereu) să devină puțin (puțin mai mult…) tensionată.

În deschidere am avut parte de un scurt recital de muzică dubioasă (semăna cu niște sunete trimise de extratereștri) și de prezentarea regulilor, criteriilor de jurizare și a programului. Ni s-a urat succes și… au început emoțiile. Prima parte a fost prezentarea în fața juraților unde ce ne-a ieșit foarte bine a fost să prezentăm cât de frumos ne tremură vocea. Totuși, ei au demonstrat că sunt niște drăguți. Ne-au susținut, ne-au încurajat și ne-au ajutat să le arătăm tot ce aveam mai bun în proiect. Și au părut chiar încântați, ceea ce ne-a dat speranțe. A avut loc o aruncare din avion a fiecărui CanSat astfel încât să testăm dacă merge totul bine. Toate echipele au primit aprobarea că pot lansa CanSat-ul cu racheta. Ca să ne destindem puțin și să ne bucurăm că suntem gata de lansarea din următoarea zi, am plecat la plajă. Am simțit valurile reci ale oceanului zdrobindu-ne emoțiile și oasele, nisipul ne-a zgâriat tălpile, soarele ne-a încălzit inimile iar oamenii de pe plajă se holbau la noi în timp ce săpam gropi cu determinare, să îl băgăm pe Paul acolo și să scăpăm de el (Paul e liderul echipei noastre, și mai are și o înălțime de 1.60 deci putem constata că funcțiile înalte vin cu riscuri…). Până la urmă, într-u13709750_1121014511312518_834492994_on fel sau altul, Alex a reușit să cadă el în groapă și a băgat la loc mai bine de jumate din nisipul pe care ne chinuiam de ceva timp să îl îndepărtăm, așa că am decis să ne îngropăm cu toții, și n-a fost o idee prea bună – am lăsat 4 dâre de nisip de la plajă până la hotel și de acolo, din recepție până în baie. Cine știe…? Poate se întâmpla să uităm drumul spre plajă care era ca un labirint: direct de la ieșirea din hotel, 200 de metri fix înainte.

Seara a avut loc o petrecere în piața din apropiere fiindcă urma să fie sărbătoare. Atunci ne-am simțit ca în România. Am stat la mese lungi, pe bănci, am mâncat grătar, am ascultat muzică dansantă și am avut ocazia să îi cunoaștem pe colegii noștri competitori. Astfel, ne-am împrietenit cu echipa Portugaliei. Am râs mult, am împărtășit păreri și experiențe, iar prima seară a fost doar începutul unei frumoase prietenii care, cred eu, chiar așa, la distanță, că va dura o viață…

13516258_1611096609200887_6179504291582763253_nUrmătoarea zi a fost grea și obositoare. Noaptea am dormit foarte puțin din cauza emoțiilor. Ne-am trezit devreme iar la 7 și ceva eram deja la aerodrom, pregătind CanSat-ul pentru lansarea cu racheta. A durat mult până a venit momentul să îl lansăm. După ce l-am dat celor ce aveau să îl aranjeze în rachetă, a durat cam un sfert de oră până a zburat. Au urmat câteva momente de suspans după ce am realizat că a fost ejectat și a început să se îndrepte spre pământ, iar pentru câteva minute am și uitat să respirăm. Am primit date, am recuperat CanSat-ul relativ întreg din locul exact arătat de GPS-ul de pe el. Am plecat încântați. Competiția dintre echipe a fost impresionantă. Cu toții au fost extrem de buni, cu dispozitive performante și idei originale. Însă toți aveam un scop diferit de cel așteptat. Nu câștigul era cel mai important și asta s-a văzut evident. Ne-am ajutat între noi, ne-am împrumutat șurubelnițe și foarfece și bandă adezivă… și sfaturi. Nu a contat că, ajutându-ne unii pe alții, am fi putut ajuta la a ne îndepărta de premiu. Să ne cunoaștem între noi, să învățăm și să arătăm la rândul nostru, să căpătăm experiență… asta a contat cel mai mult. Am avut o noapte nedormită în care a trebuit să analizăm date. Am ajuns la câteva concluzii decisive: misiunea principală (măsurarea temperaturii și presiunii aerului astfel încât să putem determina altitudinea) a fost finalizată cu succes; cea secundară, aleasă de noi și cu mai multe obiective complexe, a fost presărată cu mici erori, însă îndeajuns de mari încât să strice jumătate din misiune.  Parașuta nu s-a deschis complet iar CanSat-ul a căzut mult prea repede, ceea ce a condus la două obiective nefinalizate: controlul zborului și filmarea aterizării (n-a aterizat. Doar s-a izbit de pământ cu o viteză neprietenoasă). Ne-am certat pe ce să prezentăm fiecare, ne-am împăcat, am stricat și refăcut grafice, am râs unii de alții când mai adormeam pe laptop sau cu hârtiile în brațe…

13528752_1611299232513958_8744562026900516305_n
A trecut noaptea și a venit și ultima zi. Am pășit pe scenă cu un PowerPoint plin de grafice și câteva date minime și maxime notate pe o hârtiuță și am vorbit deschiși, relaxați, siguri pe noi. Am explicat juriului și publicului, format din ceilalți concurenți, cum a decurs misiunea noastră, atât cu succes cât și eșec. Am coborât zâmbind știind că vom fi aproape, știind că am fost apreciați de juriu și de ceilalți și știind că puteam mai mult iar ceilalți au văzut asta. Nu am știut la ce să ne așteptăm, însă, și nu ne-am făcut speranțe așa că nu am fost dezamăgiți atunci când am aflat că nu suntem pe podium. Locul 3 – Irlanda, o echipă plină de viață, pasionată și talentată. Locul 2 – Germania, o echipă formată numai din fete, pricepute și la programare, și la mecanică și electronică, la desenat schițe și la prezentare (nu vezi asta oriunde). Locul 1 (*inserează bubuit de tobe dramatic aici*) – Portugalia, ENTA Team, prietenii noștri, profesioniști, impresionanți, siguri pe ei, demni de premiul întâi. Știam. Ne-am dat seama încă de la prezentare că ei vor lua primul loc și am fost mândri pentru că ne-am împrietenit și că am învățat unii de la alții. Am aflat din discuțiile cu jurații ce au urmat după premiere că echipa României, Carmen Sylva 2: Operation Eagle Dive a fost aproape de podium cu un milimetru… și totuși, tot cu un milimetru departe de podium. Am fost încântați. Am fost buni. Între cele mai bune echipe ale Europei, noi am fost sus, printre primii. Iar data viitoare vom omite acest „printre” și ne vom întoarce în țară cu un trofeu. De pierdut, știm că nu am pierdut nimic. Ceea ce am câștigat a fost mai presus decât orice diplomă.

Ultima noapte în Santa Cruz a fost de neuitat. Nu aveam cum să dormim. După doar câteva zile, am devenit cumva legați de locul acela, așa că atunci, la sfârșit, am găsit timp să ne plimbăm și să zâmbim fără pic de stres în spatele acelui zâmbet. Fiecare dintre noi s-a dus spre ce l-a definit cel mai mult: Alex și Răzvan cu foc și spaimă (adică serios, cu foc la propriu…), spre plajă cu lasere și brichete și cine știe ce experimente le-a mai dat prin cap să pună în aplicare (din fericire, au ales un loc unde nimeni nu a devenit victimă), Paul, la somn (să fie liderul unei echipe de nebuni care are ca hobby sa se joace cu focul la propriu, i-a cam dat bătăi de cap așa că a profitat de ocazia absenței noastre și a reușit să se odihnească – cât a apucat…-), iar Ioana a rămas cu noii ei prieteni portughezi, câștigători ai Competiției CanSat 2016, și a devenit oficial portugheză când a urlat ”GOLOOOO!!!” împreună cu toată Portugalia când au câștigat meciul cu Croația, la europene. Apoi s-a plimbat prin Sant Cruz până la 5 dimineața, a îmbrățișat briza rece de ocean, a privit stelele de pe cerul nopții și a încercat să vandalizeze un parc de distracții dar tot ce i-a ieșit a fost să se dea pe tobogan și să se ude pe fund fiindcă era plin de rouă.

Înainte să ne luăm rămas bun de la frumoasa și impresionanta țară a muzicii Fado și a vinului dulce, ne-am mai plimbat câteva ore prin Lisabona, de data aceasta, însă, cu admirație, nostalgie în suflet, amintiri calde și oboseală cruntă după cum se vede pe fața mea în poza de mai jos. 🙂

Suntem acasă acum și suntem diferiți față de atunci când am plecat. Am văzut case interesante și am petrecut în stil latin, am mâncat în 4 zile mai mult decât în ultimul an, ne-am făcut prieteni noi, am învățat multe, am râs, am plâns și am făcut legătura dintre noi chiar și mai puternică decât înainte. Sunt emoționată și acum când scriu și mă gândesc cât efort e necesar uneori în viață, iar noi îl îmbrățișăm și suportăm toate frustrările și munca, fără să știm dinainte cât de mult ne vom mulțumi nouă înșine că am ales să facem acest pas.

Am avut parte de experiența vieții noastre și suntem recunoscători celor care au făcut această experiență specială… (acum urmează mulțumiri ca la Oscar) Le mulțumim din suflet în primul rând profesorilor noștri, Florin Șerbu pentru că ne îndrumă spre experiențe care ne formează ca oameni, pe care nu le vom uita vreodată și pentru că pune încurajarea noastră mai presus decât nervii săi; Mihaela Poteră, pentru că ne susține, ne însoțește, ne învață și este întotdeauna alături de noi în momente ca acestea.

Mulțumim celor care au avut încredere în noi, părinților și colegilor noștri, organizatorilor competiției naționale și celei internaționale pentru că ne-au oferit această oportunitate, concurenților care s-au împrietenit cu noi și au împărtășit experiențe, și nu în ultimul rând mulțumim Mihaela Năstase, masterandă a Facultății de Inginerie Aerospațială , fostă elevă a liceului nostru, pentru că ne-a oferit călătoria spre Portugalia și înapoi.

 

Print Friendly, PDF & Email
1.023