Despre oameni şi formalităţi

Ce e impresionant cand ajungi în State? Oamenii.

Nu știu despre alte orașe sau state, dar în Houston, Texas, oamenii sunt prietenii tăi. Când am ajuns în staţia de autobuz din dreptul aeroportului, eram total dezorientați: stiam doar adresa hotelului la care trebuia să mergem. Totuși, un necunoscut familiarizat cu rutina americană a fost îndeajuns de amabil încât să ne explice: Hotelul Hilton Americas se află pe ruta autobuzului 102. Cu 1,25 $ ( fără să ni se ofere rest) ajungem la destinaţie. Am aşteptat preţ de câteva minute, iar când autobuzul a oprit în faţa noastră am realizat că bagajele supradimensionate nu-și aveau locul în interior. Probabil mulți dintre dumneavoastră au văzut în filme cum bagajele mari ajungeau undeva în burta vehiculului. Și pentru că nu știam unde se află chestia asta, șoferul a coborât să ne ajute… Dap!

Cursa a fost plăcută, liniştită, aşa că am tras cu ochiul la vecinii mei călători. Toţi erau prieteni, se cunoşteau. Atmosfera de acolo dădea impresia unei familii mari și fericite, și brusc, am simțit dorința de a face parte dintre ei…

La coborâre, am rămas plăcut impresionați când şoferul, un negru ieşit, parcă, din filmele cu Will Smith, ne-a refuzat plata transportului, considerând acesta un gest de bun venit în frumosul şi binecunoscutul său oraş. Mi s-a părut un gest foarte drăguț…

La hotel am fost întâmpinaţi aşa cum era de aşteptat: un lobby uriaş, elegant şi cu angajaţi îmbrăcaţi în uniforme, multe persoane necunoscute (încă) de toate naţionalităţile cunoscute… Ne-am aşezat şi noi la rând ca să fim repartizați în camerele de hotel, la fel ca ceilalți concurenți la I-SWEEEP. La recepţie am primit cartela de la camera în care urma să stau cu Andreea, prietena şi colega mea de clasă. Ne-am luat bagajele şi am urcat la etajul… 17. Cred că nu am fost niciodată atât de sus… doar  în avion. Priveliştea oraşului era incredibilă! Acum, când sunt acasă, îmi pare că, dacă privesc prin fereastră urmează să văd măreţia Houston-ului, pe care l-am părăsit mult prea devreme…

După ce ne-am instalat rapid, am coborât în hol, unde ne-am adunat cu toţii pentru a merge la centrul de convenţie de lângă hotel, loc în care urmau să se desfăşoare toate evenimentele importante din cadrul competiţiei. Trebuie să recunosc faptul că, deşi am experienţa scenei datorită tangenţelor mele cu lumea muzicală şi am văzut destul de multe săli de spectacol mari şi importante, nu am păşit niciodată într-un loc precum centrul GRB, adică imens: pe o întindere de 17 hectare, poate găzdui mii şi mii de persoane.
DSC_0631   După ce ne-am verificat numele şi am notat prezenţa noastră la    ghişeele  de la intrarea în showroom-ul standurilor cu proiecte, am  primit  ecusoane cu numele, ţara şi statutul, în cazul nostru, de  finalişti. Am  inspectat rapid locul rezervat standului nostru, apoi am  plecat în  căutarea  unui loc în care să mâncăm. Voi trece peste  detaliile referitoare  la feluri  de mâncare, muzee şi alte locuri pe care  le-am vizitat, acestea  fiind teme  pe care le vor aborda colegii mei.

După ce ne-am întors la centru, ne-am aranjat standul şi am construit  posterele.

Lângă standul nostru, câțiva copii cam de aceeaşi vârstă cu noi repetau felul în care aveau de gând să-şi prezinte proiectul. Asiatici. Am aflat că sunt din Hong Kong. Ne-am înţeles din primul moment: am vorbit despre propriile proiecte, propriile ţări, despre aşteptările şi despre emoţiile noastre. Am făcut glume pe seama numelor unora dintre ei. Una dintre fete se numea Hei Men. Ne privea şi nu înţelegea de ce ne amuzăm. Când a realizat jocul de cuvinte, a început şi ea să râdă de parcă nu era vorba despre numele ei.

  În timpul expoziţiei pentru public am făcut cunoştinţă și cu alţi    participanţi. Fiecare dintre ei m-a impresionat sau mi-a câştigat  simpatia  în moduri dintre cele mai diferite. Astfel, mi-a atras atenţia un  băiat.  Standul lui, vis-à-vis de al nostru, avea un poster modest, dar  interesant:  cuprindea câteva poze cu salamandre. Era singur şi am  considerat că se  plictisește, așa că m-am dus să rezolv problema.  În plus, acolo unde e  vorba de animale micuţe, îmi fac şi eu apariţia.  Am aflat că se numeşte  Brock Colyar, e din Tennessee, are 17 ani. A  realizat un proiect despre  barajele care poluează habitatul  salamandrelor. I-au plăcut filmul Wild şi cartea Apă pentru elefanţi.  Mi-a amintit faptul că pe vremea când Hannah Montana nu era cu mult mai mare decât mine, locuia tot în Tennessee… Nice to meet you, Brock!

La capătul rândului pe care se afla standul nostru am zărit un steag familiar: roșu, galben, albastru și o stemă în mijloc. Moldova. Fiindcă m-am adaptat rapid stilului american plin de umor, nu m-am putut abține și le-am făcut o mică farsă celor doi băieți din echipa Moldovei. Împreună cu Andreea, m-am dus direct la standul lor, am întrebat despre proiect, ei au explicat, noi am cerut detalii despre țara lor… Totul, bineînțeles, în engleză. CânIMG_0071d au obosit de atâta conversație în limba complicată pe care au amprentat-o evident cu un accent funny, au întrebat: ”Where are YOU from?” ceea ce s-ar traduce prin „Da` voi di undi sântiți, măi?”. Eu am zâmbit firesc și am răspuns ca și când înainte am fi vorbit numai în română: ”Din România”. Reacția lor a fost de milioane și nu cred că o voi uita prea curând: amândoi au sărit de pe scaun, și-au pus mâinile în cap, râzând, și au exclamat într-un glas „Aidi, uăi!”. M-am împrietenit și cu ei. Adelin și Vlad – o experiență amuzantă, un umor natural, firesc, așa cum numai moldovenii pot avea.

În aceeași zi, a avut loc ceremonia de deschidere, care, la fel ca celelalte, cea de sfârșit sau de premiere, își merită din plin titlul de ceremonie. Astfel de întâmplări sociale sunt importante, desigur, și ar fi tratate cu seriozitate, oriunde am participa la așa ceva. Dar acolo la I-SWEEEP 2015, Houston, Texas, am trăit o experiență cu totul și cu totul specială, atât pe parcursul ceremoniei de deschidere cât și al celei de închidere.

   A fost un dress-code impus, dar acest lucru nu a deranjat pe nimeni. Cu toții eram  îmbrăcați elegant, în ținute bussines. Cu toții impuneam respect și ne simțeam    importanți. Și, în același timp, cu toții eram egali, la un nivel înalt.

În ciuda acestor formalități care motivau un comportament rigid și reținut, nimic nu  a fost așa. Persoane importante precum astronautul Scott Parazynski (care a călătorit  de 5 ori în spațiu și a escaladat Everestul, atingând cel mai înalt punct de pe Pământ)  sau băiatul geniu, Reuben Paul, expert în cibernetică la numai 9 ani, au ținut  discursuri care au decurs natural. Totul a fost interesant și impresionant, iar în fiecare  idee, oratorii au strecurat câte o glumă mai mult sau mai puțin regizată.   IMG_0113

A urmat o doamnă cu accent    american proeminent (pe care am uitat cum o cheamă),  care a cântat live, voce și chitară acustică, mai multe melodii originale, cu subiecte și  mai originale precum ”Radiation Man”. Cumva, toți am fost captivați de spectacol. Artista nu a lăsat acest aspect să fie trecător: a ridicat ștacheta, implicându-ne pe toți în micul său recital. Ea spunea ”Radiation Man”, noi ridicam mâinile și cântam ”Aaaaaa…” în descrescendo.

În ziua cea mai importantă, cea a jurizării – 9 mai – am făcut cunoștință cu Tiffany. Tot din Hong Kong. Puteam să jur că are 15 sau 16 ani, dar m-am înșelat. Deși ne simțeam deja de parcă ne știam de mult, ne-am mirat amândouă când ne-am aflat adevăratele vârste: ea are 18 ani, iar eu urma să implinesc peste două zile, 15. În orice caz, am petrecut ziua jurizării alături de ea, de o echipă de adolescenți din Thailanda, de Louisa din Elveția și de Tamara și Jovic din Macedonia.

Mă așteptam ca jurații să fie… înfricoșători. Dar s-au dovedit comunicativi și joviali, cu adevărat interesați de ce aveam de spus. Astfel, ne-au dat încredere și ne-au ajutat să ne destindem foarte mult, prin urmare să fim mai buni și să reușim să ne punem pe noi înșine în valoare la adevăratul nostru nivel, fără a fi încurcați sau descurajați de emoții.

  A urmat, pe seară, ceea ce au numit ei ”social event”, adică petrecere, pe  românește. Nu a durat mult, dar a fost timp pentru de toate. Am  schimbat mici cadouri intre noi (magneți de frigider, stegulețe, brelocuri,  insigne), toate reprezentative pentru țările noastre. Ne-am asigurat că  vom păstra legătura într-un fel sau altul. Și, nu în ultimul rând, am  dansat: în șiruri de câte… câți încăpeam, country, dansuri texane  tradiționale foarte ritmate și distractive, dansuri moderne, house, hip-  hop și alte alea…

În ultima zi, chiar la micul dejun, am făcut cunoștință cu doi băieți din State. S-au așezat la masa noastră și am început să povestim fiecare despre țările noastre. M-a impresionat faptul că unul din ei știa foarte multe despre Europa și despre împrejurimile României. Atunci nici nu m-aș fi gândit că el, Nick Szabo din Connecticut avea să câstige premiul cel mare. Congrats, Nicholas!
IMG_0129

Programul nostru a continuat cu o excursie „astronomică” la NASA, cu nave spațiale pensionare, costume de astronauți, roboți și mâncare deshidratată. La întoarcere ne-am urcat cu toții în autobuzul numărul 5, unde ne-am împrietenit cu doi băieți din Alabama. Unul dintre ei – Hunter – a „vânat” medalia de argint la categoria inginerie, iar celălalt – Drew – a câștigat aurul la aceeași categorie. So glad to meet you, guys!

Foarte încântată am fost că i-am cunoscut pe ceilalți participanți din România. Petre și Mihai, din București, au câștigat medalia de aur. Dragoș Șerban, din Constanța, a câștigat medalia de bronz cu un proiect extraordinar având scopul de a detecta tumorile maligne, Dragoș care, de asemenea, sper că citește acest articol și vede că îl laud. 😛

Bravo, băieți!DSC_1178 - Copy

M-am bucurat pentru colegii mei care au luat argintul cu proiectul   „FireDrone Carmen Sylva– utilizarea dronelor în prevenirea incendiilor    de vegetație”. Dar, în același timp, am plâns pentru echipa noastră: am    avut neșansa de a ne afla în categoria nepotrivită, iar proiectul nostru,  „Studiul calității aerului în sălile de clasă” a rămas uitat, undeva, la  numai un pas distanță de-o medalie… Dar nu va rămâne așa… Data  viitoare vom urca pe podium.

Ziua s-a încheiat cu ceremonia de sfârșit. Emoțiile au fost puternice și greu de suportat… Mă sIMG_0130imțeam de parcă aș fi putut auzi bubuitul tuturor sutelor de inimi emoționate din sala în care mă aflam alături de ai mei colegi și de toți prietenii pe care i-am căpătat acolo. Totuși, organizatorii s-au ocupat de acest aspect și ne-au destins cu un videoclip reprezentativ I-SWEEEP 2015 realizat din filmări din ziua jurizării. Câțiva dintre noi, participanți, organizatori și jurați, au dansat și s-au strâmbat în coregrafii improvizate pe melodia Uptown Funk a lui Bruno Mars.

Un spectacol distinctiv au realizat și cei de la Playing By Air, jonglând cu mingii, popice și mutre simpatice. Surpriza pentru noi a fost că o parte din spectacolul lor s-a desfășurat pe un fragment din melodia „Dragostea din tei” de la O-ZONE.

PrDSC_0615in toate peripețiile acestea ne-a condus al nostru domn diriginte, în  care  am descoperit o latură necunoscută pentru mine, până acum. Pentru  mine,  domnul Florin Șerbu, s-a dovedit a fi mai mult decât un profesor: un    mentor priceput, un părinte grijuliu, un frate jovial, un prieten adevărat…    Toate acestea la un loc. Și vreau să îi mulțumesc pentru aceasta!

Ca să nu mă mai lungesc (ce pot să spun după ce am scris atâta), am să  concluzionez: am avut parte de o experiență unică. Le sunt recunoscătoare  tuturor celor care au făcut posibilă această călătorie, celor ce m-au însoțit,    s-au împrietenit cu mine acolo, pentru că mi-au oferit amintiri nemaipomenite.

Deși mie nu mi-e dor prea des și de prea multe, iată că I-SWEEEP 2015 deja îmi lipsește. Dar nu e ultima dată când ne vedem, nu-i așa, Bătrâne Texas? 🙂

DSC_0622

Ioana Bărbuliceanu

 

Print Friendly, PDF & Email

Scris de Ioana Barbuliceanu

1.168